Automatism

Automatism…

E Aprilie.Dimineaţă.Soarele îmi încălzeşte faţa şi o rază se joacă zâmbind pe părul meu de foc.Ştiu că a început numărătoarea inversă.Oh!A început demult, dar sunt naivă, eu chiar cred că pot păcăli timpul, aşa că întorc clepsidra.Iar şi iar şi iar.Un automatism…devenit tabiet, o particulă de scrum dintr-o ţigară încă neaprinsă, zahăr topit în cafea nefăcută.Căci el nu e lângă mine.Patul e gol, perna neatinsă, cearşaful întins.Doar telefonul mai e aici.Un şirag de cuvinte aliniate pe o inimă îndurerată, mesajul de”bună dimineaţa”.Alt automatism.

Uneori îmi doresc doar să alung conversaţiile lungi, vreau liniştea de atunci când primăvara era doar un ghiocel sau un mărţişor, când primăvara era mai mult decât o simplă aşteptare finită.

Dar trece sentimentul apăsător.Îi ia loc fumul ţigării –de dată această aprinsă – şi pixul desenând pe foi albe hieroglifele sufletului.Trag de fiecare idee, de fiecare concept sau clişeu, ard orice sursă până la epuizare, la scrumul final, tocat mărunt, mărunt de tot, pentru ca suferinţa să fie fină, dar nu de neglijat şi, în acelaşi timp, concentrată şi ţinută în capsule mici cu esenţă tare, în lacrimile vărsate zi de zi.

Brusc, realizez starea în care mă aflu, sting ţigara, şterg capsulele şi iau atitudine de om puternic.Mă spăl pe faţă, mototolesc foaia, opresc muzica melancolică şi mă ridic.Am nevoie de ciocolată.Remediul garantat 100%, dulcele absolut, irezistibil.

Ziua mea continuă tot ca un nenorocit automatism: şcoală – acasă – oraş – acasă.Încă odată clepsidra e întoarsă, timpul lăsându-se păcălit de mine, de biata fată cu părul de foc, iar eu mă las pradă muzicii care mă înconjoară, plutind pe acorduri fine, în timp ce Eric Clapton plânge după Layla, în timp ce mama îşi face griji, în timp ce el e tot departe…