"Exista o singura placere-aceea de a fi viu.Restul e mizerie."(cel care a scris aceasta fraza s'a sinucis.Cesare Pavese.)
De dimineata mi'am amintit de mare.M'am revazut la Costinesti unde am descoperit placerea de a ma arunca, iesind din valuri, pe nisipul fierbinte.Eram patru: cele mai bune si mai nebune prietene.Din cele patru, doua au murit.Eu am imbatranit cu gustul amar al tragediei prin care am trecut in momentul in care asistentele ne'au anuntat ca cele doua nu au putut fi salvate.Dar aceasta parte trista o voi relata mai tarziu, poate chiar pe pagina asta invechita de vreme, sau poate pe una noua, alba, straina incertitudinilor ce m'au bantuit toata viata.Plaja, insa, va fi mereu aceeasi, invadata de alte trupuri bronzate.Diminetile de atunci trebuie sa fie si acum, acolo, dimineti fara cer, iar marea miscatoare inca se va mai fi unduind spre malul imbietor, cand nu o agita valurile.
In acea vara care mi se parea, intr'adevar, nesfarsita, am intalnit pe cineva care citea cu pasiune "Memoriile" lui Casanova.L'am intrebat daca nu gasea oarecum anosta si usor suspecta acea palavrageala a aventurierului venetian."Mereu aceleasi asalturi amoroase, aceleasi trucuri, aceeasi strategie...Nu e plicticos totusi?".Eram tanara, nu puteam avea decat o parere obraznica despre un batran escroc international care, pentru a'si umple timpul ramas, dupa ce balul vietii se terminase, si'a descris minutios cuceririle.
Candva mi'am zis ca la batranete ma voi feri de patru gafe.1)Nu ma voi plange ca nu mai sunt tanara. 2)Nu voi da sfaturi nimanui. 3)Nu voi invoca experienta mea 4)Si nu voi povesti de 100 de ori acelasi lucru.Ce rost ar avea sa ma plang ca nu mai sunt tanara?Mi'as ingreuna si mai mult situatia, fara vreun rezultat final pozitiv asupra riduilor de pe biata mea fata zbarcita.Sa dau sfaturi, n'am chef, chiar daca mi se cere.Oricum n'ar avea nimeni nevoie de ele.Iar despre experienta mea ce'as putea spune?Poate doar ca viata a avut un sens cata vreme nu m'am chinuit sa'i sau unul.Cat despre cea de'a patr'a gafa...ei bine, atunci nu stiam ce stiu astazi: ca trecutul nu e o arhiva, o magazie unde gasesti si azi, si maine, si poimaine, aceleasi lucruri, mai prafuite, dar defapt aceleasi.Trecutul traieste, e viu, ia parte la prezent, il schimba, il influenteaza in functie de ce ni se intampla.
Din pacate nu am tinut niciodata un jurnal.Am incercat, dar n'am reusit sa'mi duc prea departe intentia.Mi se parea, fie ca dadeam o prea mare importanta unor intamplari irelevante, fie ca nu eram suficient de sincera.
Oricum, m'am lamurit.Certitudinile au un final, caremie mi'a fost dat sa'l traiesc.Incertitudinile ne insotesc insa, pana la moarte.De ce stau oare, eu la indoiala azi, daca merita sau nu sa traiesti ca o epava biologica?N'amniciun raspuns la asta.Seara, inainte sa adorm, ma gandesc ca as putea muri in somn, cum au patit si altii.Dimineata, cand vad lumina cenusie care se strecoara de'afara prin micile crapaturi dintre perdele, sunt fericita ca voi vedea din nou cerul limpezindu'se...azi, un cer albit de seceta.
Acum inteleg ce vroia sa spuna mama cand ma asigura ca "memoria isi aminteste pana si uitarea!"Simt, aproape real, mirosul cafelei facute vara, dimineata devreme, inainte sa apara enervantele musculite matinale.Pe jarul peste care aruncam un brat de vreascuri curgeau stropii de cafea fierbinte, facuta in vechiul ibric al mamei.Imi amintesc si acum zatul de cafea ramas la fund, ursturimea ochilor mei-stinsa cu lacrimi de fum, cearta mamei pentru ca ii innegrisem ibricul preferat...
Probabil multe din problemele mele actuale n'ar fi existat daca eram, ca mama, o femeie religioasa.Pe ea moartea n'a preocupat'o niciodata.Tot ce se intampla, inclusiv moartea, era, in logica ei, hotarat de Dumnezeu, deci incontestabil.Se ruga in fiecare seara in fata unei icoane.Tata citea in pat, iar daca isi dadea jos ochelarii de pe nas pe la a cinspe'a matanie, zicandu'i ironic"Lasa'L tu ca s'o fi culcat si El", il certa, speriata ca o asemenea blastfemie putea abate vreo nenorocire asupra casei.
Noaptea trecuta am avut un vis ciudat, cu o luna pe jumatate neagra.O priveam, totusi, fericita.Mi se parea cu mult mai frumoasa ce de obicei.Casa in care ma aflam era inconjurata din trei parti de trandafiri rosii, iar din partea dinspre miazanoapte de o padure masiva de fag.Dar nu puteam iesi din casa.Toate usile erau incuiate.Cautand o iesire, amm nimerit intr'o bibioteca unde nu existau decat carti de rugaciune.Pe un perete, cineva scrisese:
"Daca Dumnezeu nu exista,
moartea e o eroare."
M'am trezit brusc si total bluversata din acest vis atat de ciudat.Poate ca, intr'o astfel de biblioteca as invata, in sfarsit, sa ma rog.
Nu pot sa uit o biserica de pe strada Mihai Viteazu', prin fata careia treceam zilnic cu vreo douazeci de ani in urma.Trebuia mutata.Ramasese singura, intr'un maidan de moloz.Dinauntrul ei fusese scos tot.Pana si podelele.Mai erau doar zidurile.Petonii isi faceau discret cruce, dar Dumnezeu plecase de'acolo...Uneori, am impresia ca timpul face la fel cu noi.Acum, cand imi revin amintirile despre acea biserica, ma gandesc la mama, la invidia pe care intr'un fel i'am purtat'o mereu.Era o femei8e frumoasa, credincioasa, cu o vointa cum nu mi'a mai fost dat sa intalnesc vreodata.Dumnezeu era absolutul pentru ea si nimic ne se facea fara voia Lui.Chiar daca, de'a lungul anilor am vazut aceasta religiozitate ca pe o forma de credinta dusa la extreme, acum realizez ce reprezenta cu adevarat pentru ea.Dumnezeu era cel care avea grija de noi toti.Daca ti'a fost scris sa mori azi, cu siguranta asa se va intampla, caci Cel de Sus a hotarat asa, iar tu nu esti decat o mana de pamant neputincios.Invidia mea nu e o invidie in sensul rau al cuvantului, ci mai degraba o admiratie bine ascunsa in sufletul meu, un respect adanc fata de puterea mamei de a crede neclintit in ceva.De mama nu te puteai atinge, nu aveai cum sa o darami, caci credinta ei biruia tot.Eu am fost mereu mai slaba, mai vulnerabila.Orice lucru, oricat de mic, ma atingea profund si nu intelegeam ce se intampla.Vroiam mereu explicatii si mi se parea absolut normal sa le primesc.
Recent m'a tot framantat o problema.Aud ca noapte de noapte cimitirele sunt pradate.Se deschid mormintele ofiterilor, sa li se fure medaliile.Se face mare valva pe marginea acestui subiect.Mi se face rau cand aud discutiile dela televizor sau radio, sau cate un articol aruncat in presa.Se poarta discutii interminabile, fara vreo rezolvare concreta a problemei, sau fara macar un plan, un gand de a solutiona acest inconvenient si nu de a pune paie pe foc.E trist...Ma duce cu gandul la cele doua prietene ale mele.Nu se stie exact ce s'a intamplat in acea ploioasa noapte de noiembrie.Ni s'a spus ca soferul care le'a lovit din plin era in stare de ebrietate si ca le pare rau pentru pierderea suferita.Nimic mai mult.Moartea ne ia mereu prin surprindere, caci bratele'i invizibile nu intreaba daca vrei sau nu si nici nu dau indicatii despre locul pe unde ai putea sa te fofilezi ca sa scapi.Nu.Moartea te invaluie si te lasa sa cazi parca lent, cu o derulare inceata a evenimentului in sine.Ma gandesc mereu ca dragele mele prietene si'au vazut moartea cu ochii si ca fractiunea de secunda dinaintea impactului a reprezentat filmul vietii lor, derulat rapid prin fata ochilor.Oare si'au amintit de vara din Costinesti?Oare s'au gandit la plaja, la mare, la noi?...Poate gresesc in tot ceea ce spun.Poate ca nici nu au simtit ce li s'a intamplat.Poate ce...Pe zi ce trece am tot mai putine certitudini.Batranetea...
Oricum, pentru prima oara, in aceasta clipa, gasesc chiar o parte buna in faptul ca sunt batrana.Nemaiavand prea multe iluzii, ma pot concentra asupra ceea ce mai e posibil.Ramasa cu putine certitudini, pot sa fiu recunoscatoare celei mai importante dintre ele: inca nu sunt"pregatita" si, daca ma straduiesc, pot descoperi in dragostea mea pentru viata un "zis" de care sa ma sprijin.De ce m'as socoti un om terminat?Imi spun intruna ca batranetea e o haina, intr'adevar uzata.Numai ca nu am alta.Nu'mi permit luxul de a fi pretentioasa.Trebuie sa o port pe asta daca mai vreau sa prind asemenea dimineti, sau poate chiar asemenea veri petrecute pe plaja, langa marea aceea linistita care se imbina ata de frumos cu apusul soarelui de pe bolta cereasca...Marea e viata, apusul e moartea, iar cerul sunt eu.Ma vezi?Daca ma privesti de la malul marii iti voi parea ca ma unesc cu ea intr'un punct indepartat in care, daca vei ajunge, vei constata ca eu am plecat mai departe, si mai departe, si mai departe.Daca te uiti la apus, ma vei gasi colo, in rosul soarelui care cade in mare, care se desprinde de mine.Ii dau drumul la mana, il las samoara caci stiu ca se va ridica a doua zi si iar imi va da mana, si iar ne vom uni.
Povestea asta cu marea, soarele , cerul, e pentru mine metafora vietii si a mortii.Stiu prea bine ca totul e relativ, ca totul trebuie sa fie stiintific, dar imi permit cate o mica iluzie din cand in cand, doar asa...ca sa mai uit de incertitudini, ca sa'mi amintesc putinele certitudini cu speranta zilei de maine.
Stiu ca exista un singur"azi".Restul e trecut, oglinda sparta, in cioburile careia, privind prea intens, risc sa pun in pericol intregul.Cata vreme voi putea gandi ca acum nu stiu.Si nici nu vreau sa fac vreo presupunere.Deocamdata cerul e senin si nu am de cerut nimic destinului.Poate doar sa ma scape de cateva incertitudini...Poate doar sa imi dea vreo certitudine.Nu stiu sigur, dar vai ce mi'ar placea sa am credinta mamei ca totul va fi bine.Cum ar fi sa nu'mi pese de moarte, sa nu imi fie frica de ea, sa nu am contiinta mortii apasand asupra mea...?Nu pot sa rasund acum.Nu stiu ce sa raspund acum.Am imbatranit...
