Automatism

Automatism…

E Aprilie.Dimineaţă.Soarele îmi încălzeşte faţa şi o rază se joacă zâmbind pe părul meu de foc.Ştiu că a început numărătoarea inversă.Oh!A început demult, dar sunt naivă, eu chiar cred că pot păcăli timpul, aşa că întorc clepsidra.Iar şi iar şi iar.Un automatism…devenit tabiet, o particulă de scrum dintr-o ţigară încă neaprinsă, zahăr topit în cafea nefăcută.Căci el nu e lângă mine.Patul e gol, perna neatinsă, cearşaful întins.Doar telefonul mai e aici.Un şirag de cuvinte aliniate pe o inimă îndurerată, mesajul de”bună dimineaţa”.Alt automatism.

Uneori îmi doresc doar să alung conversaţiile lungi, vreau liniştea de atunci când primăvara era doar un ghiocel sau un mărţişor, când primăvara era mai mult decât o simplă aşteptare finită.

Dar trece sentimentul apăsător.Îi ia loc fumul ţigării –de dată această aprinsă – şi pixul desenând pe foi albe hieroglifele sufletului.Trag de fiecare idee, de fiecare concept sau clişeu, ard orice sursă până la epuizare, la scrumul final, tocat mărunt, mărunt de tot, pentru ca suferinţa să fie fină, dar nu de neglijat şi, în acelaşi timp, concentrată şi ţinută în capsule mici cu esenţă tare, în lacrimile vărsate zi de zi.

Brusc, realizez starea în care mă aflu, sting ţigara, şterg capsulele şi iau atitudine de om puternic.Mă spăl pe faţă, mototolesc foaia, opresc muzica melancolică şi mă ridic.Am nevoie de ciocolată.Remediul garantat 100%, dulcele absolut, irezistibil.

Ziua mea continuă tot ca un nenorocit automatism: şcoală – acasă – oraş – acasă.Încă odată clepsidra e întoarsă, timpul lăsându-se păcălit de mine, de biata fată cu părul de foc, iar eu mă las pradă muzicii care mă înconjoară, plutind pe acorduri fine, în timp ce Eric Clapton plânge după Layla, în timp ce mama îşi face griji, în timp ce el e tot departe…

Zi de Octombrie

Un drum lung ce duce spre casa parinteasca a mamei mele imi spune ca vor urma zilele lungi si negre ale sfarsitului de Octombrie.Odata cu sosirea”Luminatiei” moare Octombrie si frunzele prind viata-o viata pastelata-doar pentru a zbura in jos, spre pamant, spremortii celebrati azi.O zi prea insorita pentruperioada sumbra ce ma inconjoara, dar sus in Cer e petrecere.Dumnezeu si ingerii beau cot la cot cu mortii, sorbind fiecare lacrima scursa de pe obrajii reci ai mamelor ce isi plang mamele.

Jos pe Pamant e…cam la fel!Coborand din masina ma izbeste un val de rudenii primitoare, toti salutandu-ma cu zambetul pe buze, imbratisandu-ma.Acum ma intreb :Nu ar trebui sa planga ?sa jeleasca ?

Matusica mi-a citit gandurile si imi raspunde :Eeee !Azi radem si glumim toata ziua, maine de la 1 la 3 vom plange, iar apoi vom lua masa impreuna si vom sta la povesti,ca tot omul.

Oare si-au pierdut toti mintile sau am inebunit eu ?Intrebarile fara raspuns continua :Ce caut aici ?Ce se intampla ?In ce directie ne indreptam daca am ajuns sa avem un orar prestabilit pentru jelirea mortilor ?

E trist sa constati ca cei dragi care te-au parasit si au trecut in nefiinta sunt prezenti in mintile celor vii doar odata pe an.Ma face sa ma intreb daca la fel se va intampla si cu amintirea mea dupa ce voi muri.Oamenii ma vor calca in picioare, caci prima data sufletul merge cu trupul…in jos !M-am nascut din pamant si ajung pamant.Totul merge injos si tind sa cred ca e mai mult decat atractia gravitationala.Mortii ne trag in jos.Fie ca e ploaie sau avionul cel care se prabuseste, mortii ne trag in jos…

Mereu mi-am imaginat drumul spre eternitate ca fiind un tren pe o cale ferata alba, cu mii de vagoane fara geamuri sau locuri de stat jos.Fara coridoare ,toalete sau usi.Caci in tren urca doar sufletul.Expresia »a sta jos »isi recapata deci sensul de care a fost privata atata timp.Sufletele vor sta pe jos,caci acolo le e locul.Trenul acesta,ca si moartea in sine,merge tot in jos.Sufletul se imbarcheaza in compartiment,se aseaza jos si se pregateste pentru coborare.Senzatie de carusel, de cadere in gol.Drumul spre iad, sau spre rai a inceput…Da !In mintea mea totul e abisal.Dumnezeu si Aghiuta sunt vecini.Acelasi bloc,aceeasi scara,acelasi palier.Doua camere : numarul 1 pentru Dumnezeu, numarul 666 pentru Aghiuta.Stau dimineata la cafea si pun lumea la cale,organizant sufletele in functie de lacrimile varsate pentru ele.10 lacrimi egal un punct in plus in tabara lui Dumnezeu.Pfff...atatea morti pe zi,atatea lacrimi de adunat,suflete de impartit.Dumnezeu trebuie ca e un excellent matematician.Aghiuta nu mai trisa !

Asa se desfasoara o zi normala sub pamantul spre care privim in sus si il numin »Cer ».Deci, ma vad obligata sa intreb :Cate lacrimi vor curge pentru mine ?Sper ca in ziua cand sufletul meu ajunge in fata blocului Aghiuta sa nu triseze.Vreau sa stau de partea lui Dumnezeu si sa ne bem cafeaua de dimineata impreuna, sa vars 10 lacrimi,sa mai salvez un suflet…

Clasa

Stau intr'o clasa imbacsita cu ura si scriu.Imi imaginez o poveste care...Nu... Iti urasc tristetea,dar o iubesc in acelasi timp deoarece e o parte din tine.Timpul ma doare,sufletul nu mai exista ,dar persista,se incapataneaza si ma inunda.M'am inecat.Azi am cunoscut ura.Meschin sentiment...Poate e doar de moment,dar momentu se prelungeste,prelungind deodata cu el si agonia mea. Contradictie,uimire,tristete,reprimare de sentimente,dezobedienta,liniste,curiozitate,rau,bun,fericire,tristete,gratii si libertate.Toate in clasa"antidepresiva".Interiorul plange.Astept,sper...Va trece-asa ma mint mereu.Mereu constienta ca nu trece,doar se depune,devine un reziduu,inlocuieste sufletul.Asimilez gunoi cu aceeasi intensitate cu care un fluture se zbate pentru ultima gura de aer cand e prins in causul palmei acelui copil care obisnuiam a fi eu... Deodata,un calm imens ma cuprinde.N'am baut destul.Inca sunt indragostita de suferinta mea.N'am baut suficient de mult incat sa imi spui ca ma iubesti... ...Sunt pe un drum pustiu.Zbor.Sau poate cad...Neantul e culcusul lacrimilor mele,sufletul meu ratacitor.Te'am gasit, m'ai adoptat...Suntem doar un suflet noi doi.Trup nu avem.S'a preschimbat in cenusa si l'a luat vantul.A zburat spre zari albastre spre univers,iar pe fiecare suflet planetar a lasat o farama din infinitatea nemuriiri.Caci totul e cenusa acum.

*

Verb definitor al zodiei mele: "a vrea".Eu vreau,te vreau! Vreau apa,vreau sa'mi spal pacatele,vreau un fum lung dintr'o tigara facuta din foi de uitare.Vreau sa joc teatru din nou,sa ma lepad de mine,sa fiu o epava lasata in urma vietii si a timpului.Caci ele mereu alearga,dar eu sunt atat de obosita...Vreau o scena pe care sa stea el,o scena mare pe care sa stea ciocolata mea blonda cu privire azurie,sa'l savurez,sa'mi astampar pofta,setea,curiozitatea... M'am pierdut in vise,in lucruri inexistente.Sunt tot in sala de clasa,tot fara iubire,ciocolata,teatru.Nici macar masca de fericire nu o am la mine.Azi sunt trista,dar asta nu e o masca.Insa asta e o alta poveste care nu merita spusa acum. Momentan sangerez si atat...

*

Inchide'mi ochii, Priveste'ma cum mor, Da'mi drumul la maini Si lasa'ma sa zbor.

Piesa de teatru

Piesa s'a terminat.Orologiul bate 12 ceasuri.Cortina s'a tras peste scena prinsa in amintirea trecutului.Am ramas doar eu si sunetul picaturilor de ploaie.Aceasta nebunie de a lua totul de la inceput a devenit o obsesie. Mai stii cum era inainte?Viata era un joc de sah fara reguli,in care noi eram regele si regina.Ceilalti erau simpli pioni,iar noi conduceam totul dupa niste reguli nescrise.Jocul era viata si viata era un joc. Dar cu piesa de teatru cum ramane?Aaaa,da!S'a terminat...sala e goala.Ploua... Ma induce in eroare acest joc cu rol dublu.Scena isi schimba personalitatea.Ne prefacem zi de zi ca totul e bine,ne lasam ghidati de niste replici,urmam un scenariu scris de altcineva,de un geniu nebun...Transpunem cu voce tare gandurile altcuiva! Opera dramatica,cu final fericit.Dar ce s'a intamplat dupa ce s'a tras cortina?Cand luminile se sting si pe scena,in lucirile reflectoarelor stinse, ramane doar singuratatea?Realitatea,rolul doi... Dar cu noi ce sa intamplat?Doi straini.Am preferat sa ingropam trecutul in spatele culiselor.Ne stapaneste un orgoliu nebun ce preia controlul jocului.Mandria.Am ajuns sa purtam un razboi de priviri si indiferete.Suntem fideli unui scenariu care nici macar nu se potriveste cu actorii investiti cu responsabilitatea de a'i da o logica.Doare pe zi ce trece tot mai mult...Nu mai pot oerta!Nici pe mine,nici pe tine. Tot ceea ce parea atat de puternic a'nceput s'atarne de'un fir de ata.Pasiunea pentru aceasta piesa ma tine legata de rolul meu dublu.Acea ora in care ma rup de realitate ma tine in viata.Ma alimentez dintr'o speranta zadarnica... Piesa s'a terminat... Orologiul bate din nou,tragem cortina si peste ziua de azi...

expresii

everything is very fucking bine! iarna:-auzi...da u d cand te intzelegi asa bine cu proasta aia? steffy:-glumeshti?I totally hate the beatch:)) -what happens when the tzzzzr is too short? -nothing....u make it longer:)) -erika...zi-ne ce floare ai vrea sa fii -nush....da shtiu ca tony e un ghiocel=)) stefee:-do u wanna be pleznit/a? rolee:-tu eshti un pall mall ptr un fumator de davidoff stefee:-oricum nu se prinde ca ii blonda:)) lolo:-cum se zice bah la izda in maghiara ekka:-lolo taci in izda mati odata!!! petzy:-iuc mah vaca:)) lolo:-deci cum? stefee:-deci iuc citit invers adica cui adica iuc=)) lolo:-sa imi aduci aminte dimineatza:)) stefee:-sooo kinky:)) rolee:-flocii mei ajung de aperitiv ptr familia ta=)) stefee:-nici vorba:-j...am familie prea mare:)) stefee:-da gros nu imi place ca nu se indoaie:D rolee:-=))=))=))=)) stefee:-mai bine scurt shi fericit decat lung shi trist=))rolee:-mai bine lung shi fericit decat scurt shi trist:)) rolee:-deci ii frumoasa ii ok?ii "buna" rolee's deddy:-mah de faina ii faina...de buna...aia tu shtii:)) vasi:-ia bah se vede batzu la gollum=)) stefee:-hai bah fa-mi o poza cu el:D

tu

-buna.stii ce stare imi induci? -nu.spune'mi... -ma bulversezi dragule...si...si te plimbi prin mintea mea ca printr'un spital de nebuni-fara nici'o grija.n'ai stare... -dar tu?tu ce faci? -eu?...eu alerg pe plaja gandurilor tale ca un fir de nisip in substraturi de vant...

Indoiala

"Exista o singura placere-aceea de a fi viu.Restul e mizerie."(cel care a scris aceasta fraza s'a sinucis.Cesare Pavese.) De dimineata mi'am amintit de mare.M'am revazut la Costinesti unde am descoperit placerea de a ma arunca, iesind din valuri, pe nisipul fierbinte.Eram patru: cele mai bune si mai nebune prietene.Din cele patru, doua au murit.Eu am imbatranit cu gustul amar al tragediei prin care am trecut in momentul in care asistentele ne'au anuntat ca cele doua nu au putut fi salvate.Dar aceasta parte trista o voi relata mai tarziu, poate chiar pe pagina asta invechita de vreme, sau poate pe una noua, alba, straina incertitudinilor ce m'au bantuit toata viata.Plaja, insa, va fi mereu aceeasi, invadata de alte trupuri bronzate.Diminetile de atunci trebuie sa fie si acum, acolo, dimineti fara cer, iar marea miscatoare inca se va mai fi unduind spre malul imbietor, cand nu o agita valurile. In acea vara care mi se parea, intr'adevar, nesfarsita, am intalnit pe cineva care citea cu pasiune "Memoriile" lui Casanova.L'am intrebat daca nu gasea oarecum anosta si usor suspecta acea palavrageala a aventurierului venetian."Mereu aceleasi asalturi amoroase, aceleasi trucuri, aceeasi strategie...Nu e plicticos totusi?".Eram tanara, nu puteam avea decat o parere obraznica despre un batran escroc international care, pentru a'si umple timpul ramas, dupa ce balul vietii se terminase, si'a descris minutios cuceririle. Candva mi'am zis ca la batranete ma voi feri de patru gafe.1)Nu ma voi plange ca nu mai sunt tanara. 2)Nu voi da sfaturi nimanui. 3)Nu voi invoca experienta mea 4)Si nu voi povesti de 100 de ori acelasi lucru.Ce rost ar avea sa ma plang ca nu mai sunt tanara?Mi'as ingreuna si mai mult situatia, fara vreun rezultat final pozitiv asupra riduilor de pe biata mea fata zbarcita.Sa dau sfaturi, n'am chef, chiar daca mi se cere.Oricum n'ar avea nimeni nevoie de ele.Iar despre experienta mea ce'as putea spune?Poate doar ca viata a avut un sens cata vreme nu m'am chinuit sa'i sau unul.Cat despre cea de'a patr'a gafa...ei bine, atunci nu stiam ce stiu astazi: ca trecutul nu e o arhiva, o magazie unde gasesti si azi, si maine, si poimaine, aceleasi lucruri, mai prafuite, dar defapt aceleasi.Trecutul traieste, e viu, ia parte la prezent, il schimba, il influenteaza in functie de ce ni se intampla. Din pacate nu am tinut niciodata un jurnal.Am incercat, dar n'am reusit sa'mi duc prea departe intentia.Mi se parea, fie ca dadeam o prea mare importanta unor intamplari irelevante, fie ca nu eram suficient de sincera. Oricum, m'am lamurit.Certitudinile au un final, caremie mi'a fost dat sa'l traiesc.Incertitudinile ne insotesc insa, pana la moarte.De ce stau oare, eu la indoiala azi, daca merita sau nu sa traiesti ca o epava biologica?N'amniciun raspuns la asta.Seara, inainte sa adorm, ma gandesc ca as putea muri in somn, cum au patit si altii.Dimineata, cand vad lumina cenusie care se strecoara de'afara prin micile crapaturi dintre perdele, sunt fericita ca voi vedea din nou cerul limpezindu'se...azi, un cer albit de seceta. Acum inteleg ce vroia sa spuna mama cand ma asigura ca "memoria isi aminteste pana si uitarea!"Simt, aproape real, mirosul cafelei facute vara, dimineata devreme, inainte sa apara enervantele musculite matinale.Pe jarul peste care aruncam un brat de vreascuri curgeau stropii de cafea fierbinte, facuta in vechiul ibric al mamei.Imi amintesc si acum zatul de cafea ramas la fund, ursturimea ochilor mei-stinsa cu lacrimi de fum, cearta mamei pentru ca ii innegrisem ibricul preferat... Probabil multe din problemele mele actuale n'ar fi existat daca eram, ca mama, o femeie religioasa.Pe ea moartea n'a preocupat'o niciodata.Tot ce se intampla, inclusiv moartea, era, in logica ei, hotarat de Dumnezeu, deci incontestabil.Se ruga in fiecare seara in fata unei icoane.Tata citea in pat, iar daca isi dadea jos ochelarii de pe nas pe la a cinspe'a matanie, zicandu'i ironic"Lasa'L tu ca s'o fi culcat si El", il certa, speriata ca o asemenea blastfemie putea abate vreo nenorocire asupra casei. Noaptea trecuta am avut un vis ciudat, cu o luna pe jumatate neagra.O priveam, totusi, fericita.Mi se parea cu mult mai frumoasa ce de obicei.Casa in care ma aflam era inconjurata din trei parti de trandafiri rosii, iar din partea dinspre miazanoapte de o padure masiva de fag.Dar nu puteam iesi din casa.Toate usile erau incuiate.Cautand o iesire, amm nimerit intr'o bibioteca unde nu existau decat carti de rugaciune.Pe un perete, cineva scrisese: "Daca Dumnezeu nu exista, moartea e o eroare." M'am trezit brusc si total bluversata din acest vis atat de ciudat.Poate ca, intr'o astfel de biblioteca as invata, in sfarsit, sa ma rog. Nu pot sa uit o biserica de pe strada Mihai Viteazu', prin fata careia treceam zilnic cu vreo douazeci de ani in urma.Trebuia mutata.Ramasese singura, intr'un maidan de moloz.Dinauntrul ei fusese scos tot.Pana si podelele.Mai erau doar zidurile.Petonii isi faceau discret cruce, dar Dumnezeu plecase de'acolo...Uneori, am impresia ca timpul face la fel cu noi.Acum, cand imi revin amintirile despre acea biserica, ma gandesc la mama, la invidia pe care intr'un fel i'am purtat'o mereu.Era o femei8e frumoasa, credincioasa, cu o vointa cum nu mi'a mai fost dat sa intalnesc vreodata.Dumnezeu era absolutul pentru ea si nimic ne se facea fara voia Lui.Chiar daca, de'a lungul anilor am vazut aceasta religiozitate ca pe o forma de credinta dusa la extreme, acum realizez ce reprezenta cu adevarat pentru ea.Dumnezeu era cel care avea grija de noi toti.Daca ti'a fost scris sa mori azi, cu siguranta asa se va intampla, caci Cel de Sus a hotarat asa, iar tu nu esti decat o mana de pamant neputincios.Invidia mea nu e o invidie in sensul rau al cuvantului, ci mai degraba o admiratie bine ascunsa in sufletul meu, un respect adanc fata de puterea mamei de a crede neclintit in ceva.De mama nu te puteai atinge, nu aveai cum sa o darami, caci credinta ei biruia tot.Eu am fost mereu mai slaba, mai vulnerabila.Orice lucru, oricat de mic, ma atingea profund si nu intelegeam ce se intampla.Vroiam mereu explicatii si mi se parea absolut normal sa le primesc. Recent m'a tot framantat o problema.Aud ca noapte de noapte cimitirele sunt pradate.Se deschid mormintele ofiterilor, sa li se fure medaliile.Se face mare valva pe marginea acestui subiect.Mi se face rau cand aud discutiile dela televizor sau radio, sau cate un articol aruncat in presa.Se poarta discutii interminabile, fara vreo rezolvare concreta a problemei, sau fara macar un plan, un gand de a solutiona acest inconvenient si nu de a pune paie pe foc.E trist...Ma duce cu gandul la cele doua prietene ale mele.Nu se stie exact ce s'a intamplat in acea ploioasa noapte de noiembrie.Ni s'a spus ca soferul care le'a lovit din plin era in stare de ebrietate si ca le pare rau pentru pierderea suferita.Nimic mai mult.Moartea ne ia mereu prin surprindere, caci bratele'i invizibile nu intreaba daca vrei sau nu si nici nu dau indicatii despre locul pe unde ai putea sa te fofilezi ca sa scapi.Nu.Moartea te invaluie si te lasa sa cazi parca lent, cu o derulare inceata a evenimentului in sine.Ma gandesc mereu ca dragele mele prietene si'au vazut moartea cu ochii si ca fractiunea de secunda dinaintea impactului a reprezentat filmul vietii lor, derulat rapid prin fata ochilor.Oare si'au amintit de vara din Costinesti?Oare s'au gandit la plaja, la mare, la noi?...Poate gresesc in tot ceea ce spun.Poate ca nici nu au simtit ce li s'a intamplat.Poate ce...Pe zi ce trece am tot mai putine certitudini.Batranetea... Oricum, pentru prima oara, in aceasta clipa, gasesc chiar o parte buna in faptul ca sunt batrana.Nemaiavand prea multe iluzii, ma pot concentra asupra ceea ce mai e posibil.Ramasa cu putine certitudini, pot sa fiu recunoscatoare celei mai importante dintre ele: inca nu sunt"pregatita" si, daca ma straduiesc, pot descoperi in dragostea mea pentru viata un "zis" de care sa ma sprijin.De ce m'as socoti un om terminat?Imi spun intruna ca batranetea e o haina, intr'adevar uzata.Numai ca nu am alta.Nu'mi permit luxul de a fi pretentioasa.Trebuie sa o port pe asta daca mai vreau sa prind asemenea dimineti, sau poate chiar asemenea veri petrecute pe plaja, langa marea aceea linistita care se imbina ata de frumos cu apusul soarelui de pe bolta cereasca...Marea e viata, apusul e moartea, iar cerul sunt eu.Ma vezi?Daca ma privesti de la malul marii iti voi parea ca ma unesc cu ea intr'un punct indepartat in care, daca vei ajunge, vei constata ca eu am plecat mai departe, si mai departe, si mai departe.Daca te uiti la apus, ma vei gasi colo, in rosul soarelui care cade in mare, care se desprinde de mine.Ii dau drumul la mana, il las samoara caci stiu ca se va ridica a doua zi si iar imi va da mana, si iar ne vom uni. Povestea asta cu marea, soarele , cerul, e pentru mine metafora vietii si a mortii.Stiu prea bine ca totul e relativ, ca totul trebuie sa fie stiintific, dar imi permit cate o mica iluzie din cand in cand, doar asa...ca sa mai uit de incertitudini, ca sa'mi amintesc putinele certitudini cu speranta zilei de maine. Stiu ca exista un singur"azi".Restul e trecut, oglinda sparta, in cioburile careia, privind prea intens, risc sa pun in pericol intregul.Cata vreme voi putea gandi ca acum nu stiu.Si nici nu vreau sa fac vreo presupunere.Deocamdata cerul e senin si nu am de cerut nimic destinului.Poate doar sa ma scape de cateva incertitudini...Poate doar sa imi dea vreo certitudine.Nu stiu sigur, dar vai ce mi'ar placea sa am credinta mamei ca totul va fi bine.Cum ar fi sa nu'mi pese de moarte, sa nu imi fie frica de ea, sa nu am contiinta mortii apasand asupra mea...?Nu pot sa rasund acum.Nu stiu ce sa raspund acum.Am imbatranit...